„La nivel organizaţional, se vorbeşte tot mai des despre „organizaţia agentică”, care nu se referă doar la un nou mod de a folosi Inteligenţa Artificială, ci la o schimbare de paradigmă comparabilă cu revoluţiile industrială şi digitală anterioare. Din ce în ce mai mult, Inteligenţa Artificială nu mai este un instrument pasiv, ci devine un actor operaţional, adică apar agenţi autonomi care pot iniţia acţiuni, pot coordona procese şi pot colabora cu oamenii pentru a crea valoare. Deşi exemplificările vin din mediul corporate, întrebarea importantă este dacă universităţile pot rămâne în afara acestei transformări şi, mai ales, dacă ar trebui să ignore această transformare”, subliniază rectorul Universităţii de Vest din Timişoara (UVT), prof.univ.dr. Marilen Gabriel Pirtea, interpretând concluziile raportului McKinsey (2025).
Rectorul UVT afirmă: „Raportul arată că în forma lor actuală, majoritatea universităţilor funcţionează încă într-un model pre-agentic în sensul că tehnologia este prezentă în viaţa universităţilor, uneori este chiar folosită din abundenţă, dar rareori are valenţe transformatoare pentru activităţile specifice mediului academic. Platformele de e-learning, sistemele de evaluare sau bazele de date academice sunt folosite mai degrabă ca infrastructură de suport decât ca parteneri activi în procesul educaţional. La nivel universitar, digitalizarea a însemnat, în multe cazuri, transpunerea vechilor practici într-un format electronic, fără o regândire reală a modului în care se produce învăţarea, cercetarea sau cum se adoptă decizia academică.”
„Paradigma organizaţiei agentice propune însă altceva (iar aici este indicat să precizăm sensul în care trebuie interpretat conceptul „agentic”: se referă la trecerea de la AI-ul care „gândeşte” la AI-ul care „face” acţiuni). În acest model, Inteligenţa Artificială nu este adăugată peste structurile existente, ci integrată în însăşi arhitectura muncii. Aplicată universităţilor, această logică ar însemna antrenarea unor agenţi care personalizează parcursuri de învăţare, oferă feedback continuu, sprijină evaluarea formativă, asistă cercetarea sau preiau o mare parte din sarcinile administrative. În această transformare, profesorul nu dispare, dar rolul său se transformă de la a fi un furnizor de informaţie la acela de mentor, evaluator critic şi garant al sensului şi al valorilor academice. Această perspectivă este seducătoare, mai ales într-un sistem educaţional sufocat de birocraţie, supraîncărcare administrativă şi presiuni de eficienţă. Dar tocmai aici apare tensiunea majoră, deoarece universităţile nu sunt simple organizaţii centrate pe performanţă, ele fiind instituţii normative, construite pe autonomie academică, libertate intelectuală şi încredere publică. Orice delegare de decizie către agenţi AI ridică întrebări care nu pot fi tratate exclusiv managerial sau tehnologic. Aceste întrebări sunt: Cine stabileşte obiectivele agenţilor? Cine răspunde pentru erori? Ce decizii pot fi automatizate şi care trebuie să rămână exclusiv umane? Într-o universitate, transparenţa şi posibilitatea de contestare nu sunt opţionale; ele sunt parte din însăşi definiţia cunoaşterii academice. Fără mecanisme clare de guvernanţă etică şi epistemică, paradigma agentică riscă să transforme universitatea într-un sistem opac, eficient poate, dar lipsit de legitimitate”, remarcă rectorul UVT.
„Poate cea mai sensibilă zonă este cea a rolului cadrelor didactice. Ca principiu, McKinsey (2025) afirmă că, într-o organizaţie agentică, valoarea umană nu dispare, ci se concentrează pe judecată, creativitate şi relaţie. În educaţie, acest lucru presupune o schimbare culturală profundă. Profesorii nu pot fi lăsaţi să „se adapteze singuri” la Inteligenţa Artificială, iar universităţile nu îşi pot permite să trateze formarea pedagogică în raport cu Inteligenţa Artificială ca pe un subiect marginal. Fără investiţii reale în dezvoltarea competenţelor şi fără recunoaşterea muncii didactice inovatoare, riscul este fie rezistenţa tacită, fie utilizarea neetică şi necontrolată a tehnologiei, şi mai grav. Dintr-o perspectivă critică, „universitatea agentică” nu este nici utopie, nici distopie, ci este o oportunitate condiţionată care poate genera două potenţiale alternative de evoluţie. Implementată cu reflecţie instituţională, acest tip de universitate poate elibera timp pentru activităţi academice cu valoare ridicată, poate susţine personalizarea învăţării şi poate întări legătura dintre educaţie şi cercetare. Implementată superficial, sub presiunea eficienţei sau a modei tehnologice, poate accelera managerialismul şi poate eroda autonomia academică”, adaugă profesorul universitar Marilen Gabriel Pirtea.
„În fond, lecţia centrală derivată din surprinzătorul raport McKinsey (2025) este una care depăşeşte tehnologia, în sensul că Inteligenţa Artificială nu obligă universităţile să se transforme într-un anumit fel, ci le facilitează decizia. Adică, fiecare universitate trebuie să decidă ce deleagă, ce protejează şi ce redefineşte. Universităţile care vor trata Inteligenţa Artificială ca un simplu instrument vor rămâne blocate într-un model instituţional depăşit. Cele care vor adopta paradigma agentică fără reflecţie critică riscă să-şi piardă identitatea academică. Iar cele care vor reuşi să îmbine capacitatea tehnologică cu discernământul academic ar putea redefini, poate pentru prima dată după mult timp, ce înseamnă cu adevărat o instituţie de cunoaştere în secolul XXI”, conchide rectorul Universităţii de Vest din Timişoara, Marilen Gabriel Pirtea.